"M-am gândit să vă povestesc tuturor cum a fost" - Papahagi dezvăluie cum a acceptat propunerea lui Tomac de a fi ministru şi de ce s-a retras
Profesorul universitar Adrian Papahagi a povestit luni, pe pagina de Facebook, cum i s-a propus să ocupe funcţia de ministru al Culturii în guvernul lui Eugen Tomac şi cum a acceptat această propunere, ca apoi, la sfîrşitul unei perioade pline de frământări şi îndoilei, să comunice public că a renunţat la a mai ocupa această funcţie.
Redăm postarea lu Adrian Papahagi:
Joi, 4 iunie. Eram la Biblioteca Academiei din Cluj şi descriam liniştit manuscrise. Mă sună Eugen Tomac: "Ai vrea să ocupi fotoliul domnului Pleşu dacă sunt desemnat prim-ministru?" "Care fotoliu?" "La ministerul culturii." "Hm, primul instinct e să spun nu. Dar lasă-mă să mă gândesc câteva zile!"
Adevărul e că mă scoate din treburi. Am pe rol aşa: examene, licenţe, rapoarte doctorale, susţinere de doctorat, şcoală de vară internaţională organizată la Cluj în iulie, conferinţă internaţională cu 30 de invitaţi organizată în septembrie, expoziţie de manuscrise de organizat tot în septembrie, grant de condus, cu 100 manuscrise de catalogat, publicaţii, conferinţe, drum la NY în august cu bilete cumpărate dinainte de războiul din Iran, 2 cărţi sub contract de predat până în 2027, 4 doctoranzi de îndrumat, cursuri pe care nu le poate ţine nimeni în locul meu. La acestea se adaugă îngrijirea mamei, care are nevoie de mine zilnic. Salariul meu la Cluj (profesor plin cu 25 ani vechime şi gradaţie de merit grant) e mai mare decât cel de ministru.
Nu caut funcţii, fug de ele. La începutul anului am refuzat ambasada la Roma. Nu am candidat niciodată la vreo funcţie în UBB: nici măcar şef de catedră. Nu sunt sinecurist, ci universitar (şi oricum, o ambasadă grea sau un minister nu sunt sinecuri, ci munceşti de-ţi sar capacele: sinecură e o ambasadă la soare pe unde nu trece nimeni, membru al academiei, care ia 4000 lei lunar pe viaţă, fără vreo obligaţie, sau membru plătit 2000€/lună într-un CA – alea sunt sinecuri, nu un ministeriat).
Cristiana, soţia mea, spune, că de obicei, NU. "Nu, nu, nu. O să-ţi distrugi sănătatea cu naveta, ca taică-tu. Te cunosc, vei încerca să duci şi minister, şi grant, şi cursuri şi o să mori la 50 de ani. Nu-ţi aduce nimic, e numai vanitatea ta, stai liniştit! Te vor înjura toţi, nu vei avea bani de niciun proiect, doar îţi dai peste cap toată viaţa.
"Dar nu subestimaţi ambiţia unui bărbat de 50 de ani care ştie că nu e chiar ultimul bou, într-o ţară altminteri plină de boi agramaţi în funcţii înalte. În plus, trebuie să răspunzi când ţara te cheamă, dacă tot te declari patriot şi te exprimi zilnic despre situaţia politică. Apoi, ai şansa să faci câteva lucruri bune: urmăreşti zilnic renovarea de la Batthyaneum, mai urneşti 2-3 renovări prin ţară, faci câteva concursuri cinstite unde ajung oameni buni la şefia unor muzee, teatre etc., poate reduci TVA la carte la 5% şi ajuţi industria cărţii, care gâfâie în ţara unde se citeşte cel mai puţin din UE.
Îmi sun prietenii apropiaţi, ca să-i întreb dacă ar accepta: Teodor Baconschi, Horia Patapievici, Sever Voinescu. Da, da, nu. Horia spune: "Dragul meu, şi dacă nu poţi face nimic, măcar poţi opri câteva porcării şi tot e ceva." Sun câţiva directori de instituţii de cultură cu care sunt prieten: "Dacă accept, ce pot face bun pentru instituţia voastră?" Primesc idei.
Mă frământ două zile, consiliu de familie. Matei (fiu-meu), Ina (soră-mea): "vezi-ţi de treabă!" Mama e mândră. Ea aprobă oricum orice fac, fiindcă ştie că nu fac porcării. Nu se gândeşte că, dacă voi fi mai mult la Bucureşti, nu mă voi mai putea ocupa de ea. Vom găsi soluţii. Mă consult şi cu socrii, bucureşteni. Nu aş cere apartament RAAPPS, ci aş locui la ei, modest, în cele 2 camere care ne sunt rezervate la etajul vechii lor căsuţe din sectorul 3, care aşteaptă de jumătate de an aviz ca să-şi repare ţiglele şi să nu mai plouă în casă.
Mă gândesc: e totuşi o şansă să fac ceva. Degeaba tot comentez politica dacă, atunci când mi se oferă şansa să chiar fac ceva, mă trag în spate. Nu trebuie să-mi fie frică. "Te va răni şi vei suferi", îmi spune Sever V. A trecut prin politică mai mult decât mine, a văzut multe, ştie. Ştiu şi eu că aşa va fi. "E o şansă, nu ştii dacă ţi se va oferi a doua oară", spune Doru B. A fost ministru, a făcut lucruri mari pentru ţară (l-a adus pe Papa Ioan Paul II la Bucureşti, a semnat Deveselu la Casa Albă, a făcut parteneriat strategic cu Franţa, a creat grupul "Prietenii Republicii Moldova în UE"), a suferit un tratament injust după mandat (Iohannis l-a marginalizat într-un mod abject).
În plus, cu Nicuşor Dan şi Eugen Tomac sunt amic. Pe primul îl ştiu din 1997. Ne întâlneam des la "Ulm" (45, rue d'Ulm, sediul central al École Normale Supérieure), mâncam împreună la CROUS sau la "Pot" (cantina şcolii), frecventam seminarul lui românesc. A fost şi la mine acasă, în Mănăştur, în vara lui 1998, când am dat o petrecere. Am dansat toţi, ca tineri de 20 ce eram, îndrăgostiţi de colegele noastre de la ENS. Atunci am cunoscut-o pe Cristiana, care peste un an avea să devină soţia mea. După ce Nicuşor a revenit, patriotic, în ţară, i-am trimis un proiect pentru zona literară a unei Şcoli Normale Superioare la Bucureşti. N-a ieşit decât parţial, pe mate. Ne-am revăzut sporadic după 2010. N-am mai comunicat în ultimul deceniu, dar i-am sprijinit cu drag şi cu entuziasm în 2025 candidatura la preşedinţie. Simţeam un soi de elan paşoptist: unul dintre cei întorşi de la Paris chiar poate conduce ţara. Cred şi acum că e o mare şansă că a câştigat el, nu Antonescu sau Simion.
Cu Eugen Tomac mă ştiu din decembrie 2009: el era secretar de stat pentru românii de pretutindeni, eu consilier la cabinetul dragului meu prieten, Teodor Baconschi, la MAE. Brav basarabean patriot, cu intonaţia irezistibil modulată de dulşele grai moldav, politicos, cordial, franc. Am fondat împreună PMP, în care eu am rezistat doar un an din motive de Udrea; el şi-a continuat abil cariera politică. Am bătut ţara împreună cu PMP, a fost de mai multe ori la mine acasă, am mers împreună cu maşina prin ţară. Eu nu mai fac politică din 2015, după o implicare efemeră de 3 ani. Dar morbul mi-a rămas. Iată că acum prietenul meu avea perspectiva de a ajunge prim-ministru!
Eram, aşadar, un grup de amici care, într-o conjunctură complicată pentru ţară, puteau face ceva (sau aşa credeam). Aş fi fost prieten cu premierul şi amic cu preşedintele – ceea ce nu-i puţin pentru un pârlit de ministru cu buget minuscul (1,4 miliarde lei, vreo 260 milioane euro). În plus, eram amic şi cu Sorin Costreie (fusesem colegi de an la NEC), care urma sa devină vicepremier. Ce mai, suna bine, onorabil, perfect. O companie deopotrivă amicală şi agreabilă.
După două nopţi nedormite şi zile de iritabilitate maximă încasate, cu stoicismul obişnuit, de "sfânta Cristiana", cum îi spune soră-mea (căci noi, armânii, suntem temperamentali), decid să-i spun "da" lui Eugen în ziua de duminică. "Adi, e cea mai mare bucurie a mea pe ziua de azi". Îmi cere un mic plan, câteva idei, îi trimit. Îl rog să nu anunţe oficial. E om de cuvânt, nu mă pomeneşte nici în interviul de la Gâdea (hmmm!!!) nici în altele. Numele meu circulă public pe surse, îmi apare poza la televiziuni. Vecinii încep să se uite pieziş la mine. Idem lumea pe stradă. La fel, comitetul de bătrâni abonaţi la băncile din faţa blocului de garsoniere al mamei. O doamnă îmi zice: "bună ziua, dom' ministru". "Să nu ne grăbim, doamnă!" Încep să primesc înjurături, ameninţări, dar şi felicitări şi propuneri de proiecte pe telefon, mail, WhatsApp şi pe Facebook.
Eugen îmi spune că va trece guvernul. Îl întreb dacă e cazul să vin la Bucureşti, să mă întâlnesc cu oameni din minister, să întreb de proiecte, să pregătesc audierea cu cel mai înverşunat duşman actual, fostul prieten, Mihai Neamţu, care deja mă înjura preventiv. Da, e o bună idee. Îl întreb şi pe amicul Mihai Ghyka dacă ar vrea să fie în echipă (mai fusese de două ori în minister, alături de Toader Paleologu şi Vlad Alexandrescu, avea experienţă). Acceptă şi îmi dă sfaturi bune. Mai contactez doi, trei oameni de excelentă calitate, cu experienţă în managementul cultural, pe care i-aş vrea în echipă. Decid să merg la Bucureşti joi.
Nu comunic nimic public. Orice aş zice, risc să-i compromit lui Eugen negocierile. Eugen îmi spune că pesediştii s-au opus la numele meu: "Papahagi, ăla care ne înjură zilnic?", dar a reuşit să-i convingă să mă accepte. Acum voi fi nevoit să înghit în sec. Să fiu urban chiar şi cu Pesedaurul. Uf, mare c...ă politica asta. Dar una e să fii om liber, alta e să fii demnitar. Trebuie să înveţi să-ţi ţii gura, dacă vrei să faci ceva. Altfel te paşte rapid o moţiune, remanierea, sau eşti blocat la fiecare pas.
Negocierile avansează greu. Eugen mă ţine la curent. Deşi nu-i spuseseră un "nu" ferm preşedintelui la negocierile din luna anterioară, PNL, USR şi UDMR se opun acum ferm guvernului Tomac. Apar nume noi pe listă, unii se vădesc apropiaţi de PSD. Trebuiau făcute concesii. Înţeleg.
Îi spun lui Eugen: "eu numai cu voturile PSD şi ceva strânsură de la ex-SOS/POT nu sunt dispus să ajung ministru". "Adi, nu vreau să te compromit. De aceea nici nu ţi-am anunţat oficial numele. Dacă aşa stau treburile îţi spun şi te retragi onorabil." Apreciez asta.
Miercuri seara aveam zbor la Bucureşti la 19:50. O duc pe mama la dentist la 17:00, termină la 18:00. Zborul se amână pe 21:30. Mă frământ. Să merg, să nu merg? "Nu mergi niciunde", spune Cristiana. "Totuşi, i-am promis lui Eugen." Mai am timp. N-am făcut valiza. Simpla perspectivă de-a purta iar costum pe căldurile astea mă exasperează. În avion se şifonează sacoul. Urăsc să zbor în costum. Renunţ la zbor. Aflu că, în realitate, avionul a decolat abia la 22:30 şi a aterizat la 23:30. Asta e viaţa de ministru: un rahat. Poţi fi oricine, cu orarul Tarom nu te pui, săptămânal îţi pierzi nopţile în costum şi cravată prin aeroporturi. Îl urmăresc pe Eugen la B1. E tensionat, primise refuzuri ferme de la Bolojan, Fritz şi Kelemen. Mai are însă nişte runde de discuţii cu ei.
Refuzurile devin definitive. Îi scriu lui Eugen: "În condiţiile în care PNL, USR şi UDMR nu votează guvernul, eu nu mai sunt dispus să vin." În fond, de ce aş îndura ofensele lui Mike şi ale fiicei lui VC Tudor, doar pentru ca să figurez pe lista unui guvern fără şanse? Sau, dacă singura şansă e să ne voteze PSD, de ce aş accepta să fiu acuzat că fac parte dintr-un guvern marionetă a PSD, când e arhicunoscută antipatia mea pentru PSD?
Vineri dimineaţă agreez cu Eugen să mă retrag. E prima mea comunicare publică. Îl susţin în continuare, cum e firesc şi loial şi onorabil. Anunţ că mă retrag de pe listă şi răsuflu uşurat. Mă sună, adorabil, Andrei Pleşu (cât îl iubesc pe acest om!). Îmi telefonase şi când se anunţase numele meu, ca să mă felicite. "Adrian, te felicit şi acum că ai scăpat." La prima felicitare îi spusesem că Eugen m-a întrebat dacă vreau să ocup "fotoliul lui Andrei Pleşu". A chicotit măgulit. "Dvs. aţi deschis acest drum în 1990 şi speram să nu vă dezamăgesc. Aveam şi o glumiţă, dacă îmi permiteţi. Aş fi spus la audieri: credeţi că nu pot umple fotoliul lui Andrei Pleşu? Uitaţi-vă mai bine la mine!" Mă amuză să fiu autoironic cu propria corpolenţă. Domnului Pleşu i-a plăcut gluma.
Mă sună alţi prieteni, ca Mircea Mihăieş, care mă sprijinise: "Bine că ai scăpat. La ICR a stat Curtea de Conturi nu ştiu câte luni ca să găsească orice şi să-l trimită pe Horia la închisoare. Te-ar fi vânat."
Apoi urmează tot ce ştiţi public până duminică. Azi, aflu din presă că preşedintele deja avea discuţii cu dl. Vestea de miercuri, când eu mă pregăteam să zbor la Bucureşti (noroc cu Cristiana şi amânarea zborului, care m-au scutit de o pierdere de timp).
Politica e cinică. Nu se încurcă un şef de stat într-o listă de miniştri potenţiali, ţinuţi pe stand-by.
Duminică mi-a venit doar să înjur. Dar era ziua Domnului, aşa că am proferat doar jumătate din profanităţile care mă ispiteau. Seara am mers la un excelent spectacol de teatru (O'Neill, Lungul drum al zilei către noapte, splendid regizat de Mihaela Panainte şi excelent jucat).
Azi m-am trezit senin, mi-am făcut calendarul pe săptămâna asta, am văzut că arată mult mai bine fără audieri la comisia lui Mike şi înjurături nemeritate, şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că m-a ferit şi de asta. M-am gândit să vă povestesc tuturor cum a fost.
