Sharkzilla radioactiv: Există „rechini modificaţi genetic” care ar putea mânca balene?

Un prădător misterios a atacat balene, foci si toni uriaşi în largul coastei statului american New York, lăsând urme de muşcături de dimensiunea unor farfurii şi alimentând teoriile despre un “Sharkzilla” radioactiv, apărut în urma deceniilor de deversări de deşeuri nucleare de către guvernul SUA.

Pentru că nimic nu descrie mai bine vara anului 2026 decât posibilitatea ca birocraţii din perioada Războiului Rece să fi creat accidental o maşinărie de ucis modificată genetic în Oceanul Atlantic.

Montauk a devenit din nou punctul central al poveştilor despre rechini monstruoşi. O balenă cu cocoaşă a fost găsită cu o rană de muşcătură de aproximativ 61 cm. O focă cenuşie prezenta o muşcătură de aproximativ 56 cm. Un ton de aproximativ 180 kg a fost găsit sfâşiat, potrivit Modernity News.

Cercetătorul în domeniul rechinilor Craig O’Connell, biolog marin din Montauk, care a apărut în peste 40 de emisiuni Shark Week, a început o investigaţie în septembrie 2025 şi a indicat Canionul Hudson ca posibil loc de origine. Acesta este un vast defileu submarin aflat la aproximativ 160 de kilometri în larg, care coboară de la o adâncime de aproximativ 275 de metri până la aproape 1.200 de metri.

Canionul are un trecut problematic. La sfârşitul anilor 1960, guvernul SUA a aruncat aproximativ 15.000 de butoaie cu deşeuri nucleare în acele adâncuri. Zece ani mai târziu, butoaiele au fost găsite cu scurgeri. O’Connell a lansat ipoteza că radiaţiile ar fi putut provoca mutaţii genetice la prădătorii locali.

"Scurgerile radioactive ar putea afecta fauna sălbatică, inclusiv prădătorii de vârf", a declarat el. "Dacă animalele sunt expuse la deşeuri nucleare, acest lucru ar putea provoca mutaţii genetice şi dezvoltări anormale. Dacă acest prădător este modificat genetic, ar putea fi mai rapid, mai puternic şi mai letal decât orice alt prădător de pe Pământ. Îl numim Sharkzilla".

O’Connell şi echipa sa au avut la dispoziţie doar 30 de ore înaintea unei furtuni pentru a atrage, eticheta şi preleva probe de la creatură. Ei au instalat camere cu momeală în "zona crepusculară" a oceanului, la peste 180 de metri adâncime.

Un rechin alb de mari dimensiuni s-a repezit spre obiectivul camerei. Apoi au apărut rechinii mako – vânători rapizi şi solitari, capabili să depăşească viteze de 64 km pe oră. Doi dintre ei au apărut împreună, apoi au dispărut, ca şi cum ceva mai mare i-ar fi speriat. O umbră uriaşă a trecut prin apă şi a dispărut.

Echipa a folosit o momeală în formă de delfin, numită Hudson, umplută cu ton, precum şi un dispozitiv improvizat numit "blubber blaster", conceput pentru a imita o carcasă de balenă care se rupe. Pe măsură ce lumina dispărea, o femelă mako de aproape 3,7 metri s-a apropiat rapid de barcă.

"Acesta este Sharkzilla!", a strigat O’Connell.

O’Connell a ieşit din cuşcă, a reuşit să o eticheteze la a doua încercare şi a colectat o mostră de ţesut. Semnalele transmiţătorului au arătat că rechinul se îndrepta în aceeaşi direcţie cu locurile atacurilor anterioare. Testele de laborator au găsit ulterior zero dovezi de contaminare radioactivă.

Ceea ce au descoperit de fapt a fost o femelă mako gestantă care folosea aceste ape ca zonă de reproducere şi vâna intens pentru a-şi hrăni puii aflaţi în dezvoltare. Femelele mari s-au întors într-o zonă cunoscută odinioară pentru rechinii săi uriaşi, până când pescuitul excesiv i-a eliminat.

"În trecut, acesta era locul unde veneai să prinzi rechini monstruoşi", a spus O’Connell.

El a adăugat: "Există atât de multe înregistrări chiar aici, în largul coastelor din Montauk. Toţi aceşti rechini uriaşi au fost pescuiţi până la dispariţie. Au dispărut. Dar toate dovezile pe care le vedem îmi spun că aceşti rechini mari s-ar putea întoarce. Ştiu că acei rechini mari sunt acolo şi îi vom găsi".

Ulterior, O’Connell a descris întâlnirile drept "uluitoare" şi a remarcat că rechinul mako "a adoptat cea mai ameninţătoare poziţie… Tot ce vedeai erau dinţii".

El a recunoscut însă că ideea privind radiaţiile nucleare era doar speculativă: "Ar fi putut crea rechini uriaşi? Oamenii vor trebui să urmărească şi să afle. Dar este posibil".

Aşadar, cel mai probabil, nu există în prezent un monstru luminos, cu mai mulţi ochi, creat de radiaţii, care să devoreze megafauna marină de lângă Long Island. Este vorba doar despre un rechin mako foarte mare, foarte flămând şi gestant, care face ceea ce fac prădătorii de vârf.

Adevărata poveste este că Guvernul SUA a considerat cândva acceptabil să scufunde mii de butoaie cu deşeuri nucleare într-un canion care alimentează lanţul trofic al coastei de est, apoi a lăsat problema să se agraveze prin scurgeri. Natura, ca de obicei, este mai rezistentă decât cei care au poluat-o.

Apele Americii sunt încă pline de surprize. Unele dintre ele au dinţi foarte mari. Iar unele dintre cele mai mari probleme au fost aruncate acolo chiar de cei care astăzi le ţin altora lecţii despre protecţia mediului.